Artgothica

by vladpojoga

Zona Nouă e marţea viitoare la Artgothica. Uitaţi şi afişul:

Cronică ediţia 3.2012

by vladpojoga

La această ediție au citit: Cristina Jidveianu (poezie), Anatol Grosu (poezie) și Nelu Șerb (cronică).

Anatol Grosu: Cristina, aș elimina câteva elemente din poezia ta: „părintească” și „o să-mi bată un cui în frunte”.

Ana Donțu: Eu nu am nicio problemă cu aceste cuvinte.

Vlad Pojoga: Eu zic că sunt în regulă amândouă, dar mai bine ai renunța la una din ele.

A.D.: Prima poezie o termini foarte brusc; rămâne suspendată. Ai o expresie necredibilă: „rândunelele behăie”. Iarăși folosești cuvinte mult prea mari, cu toate că le recontextualizezi: moarte, dragoste, suferință, infern. În poemul „moartea era curva din vecini” apare o imagine uzată și, în plus, te repeți în versurile următoare („sute de copii / fiecare cu alt tată”). Tot aici ai un vers care nu dă bine: „moartea sorbea iadul cu o linguriță”. Ai și câteva expresii în care adjectivele sunt de prisos: „barba slinoasă a bătrânului tuberculos”. Mai ai o expresie în care aș schimba ceva: „infinitul / o să ne lingă viscerele”. În orice caz, textele de acum reprezintă un salt foarte mare de la cele de data trecută.

Sînziana Șipoș: Ezra Pound, în A few don’ts, spune să nu alăturăm un cuvânt care aparține materialului cu un cuvânt care definește ceva abstract. Lucrul ăsta îl faci și tu în momentul în care încerci să ilustrezi moartea. În plus, folosești unul după altul cuvinte care aparțin aceluiași câmp lexical: moarte, cadavru etc.

A.D.: Începuturile anumitor poezii nu sunt prea sugestive: „cele mai grele amintiri sunt acelea”. Și, în legătură cu versul „cine poate sti”, repetiția acestuia mi se pare deranjantă.

A.G.: Această dilemă, „cine poate sti”, nu trebuie enunțată atât de direct. Ea ține doar de interiorul nostru.

Radu Vancu: În legătură cu ce a zis Sînziana, eu cred că Pound a exagerat, nedorind altceva decât să-l atace pe Yeats (maestrul său). Există o grămadă de poezii minunate care încalcă acea regulă. În ceea ce privește poezia Cristinei, e într-adevăr, un salt remarcabil față de textele vechi; se resimt și lecturile din poezia contemporană. Repetiția versului „cine poate ști” nu sună deranjant, dar ar putea compromite întreaga poezie prin intenția sa ușor naivă. Defectul major al textelor este grandilocvența, defect întâlnit, de altfel, la poeții debutanți. Alături cuvinte mult prea mari, care ajung să se anuleze reciproc. Nu este o greșeală că te legi de marile teme (moartea, viața etc.); un adevărat poet își dă testul de maturitate tocmai pe aceste teme. Pe de altă parte, mă bucur că fiecare poezie se centrează pe o imagine pe care o poți vizualiza. Ai grijă, însă, să nu exagerezi cu aceste imagini; Ilarie Voronca, un poet remarcabil, a fost considerat totuși un poet mediocru pentru că aglomera foarte multe imagini în textele sale. S-a amintit despre „infinitul / o să ne lingă viscerele”; acest vers, care este în regulă în ceea ce mă privește, îmi amintește de Ruxandra Novac, „tristețea o să ne lingă creierele”.

V.P.: Da, imaginea Ruxandrei Novac, dar cea cu infinitul nu mi se pare prea bună. În rest, imaginile sunt în regulă; cel mai mult mi-a plăcut cea cu cei cincizeci de frați și „învârt robinetul și din tavan țășnește sângele tău”.

Krista Szöcz: Ai o repetiție supărătoare: „ai mei ziceau că o să-mi bată un cui în frunte / ziceau că aș da bine pe perete”. Versul „și credeam că o să ne ținem de mână” e prea dulcegăros.

A.G.: Mie mi se pare în regulă versul cu ținutul de mână, la fel și cel cu robinetul, dar nu aș începe cu această imagine; mă duce cu gândul la un duș.

K.S.: Poate că e un robinet din bucătărie.

S.Ș.: Mălaicu-Hondrari, întrebat fiind unde scriu poeții cel mai bine, a răspuns în bucătărie.

R.V.: Textul lui Anatol ar putea fi chiar finalul ciclului cu Nenica. Este foarte bun, nimic de obiectat.

S.Ș.: Mie nu-mi place imaginea cu ceapa.

R.V.: Aici se face legătura cu textele mai vechi (amintirea cu mama care toca morcovul și pătrunjelul).

K.S.: Cel mai mult mi-a plăcut „toți se nenicesc”.

R.V.: Poate că așezarea în pagină ar putea fi îmbunătățită. Textele prea compacte se sufocă pe spații prea restrânse. Cititorul se simte mai confortabil în fața unui text aerisit.

A.G.: Mie chiar îmi plac cronicile lui Nelu.

S.Ș.: Poate că în cronica despre Manasia înlocuiești Wikipedia cu Google.

A.G.: Da și, astfel, faci legătura și cu volumul lui Dosa.

R.V.: Ai la un moment dat un cliseu în cronica despre Dosa: „preaplinul fericitei copilării”. În rest, e chiar bine.

A.G.: Și, cel mai bine, să ai o rezervă în orice cronică pe care o faci, chiar dacă este vorba despre o cronică laudativă. Mai mult de atât, nu avem ce obiecta.

(Următoarea ediție a cenaclului „Zona nouă” va avea loc pe data de 8 februarie 2012. Vor citi Savu Popa și Anatol Grosu.)

A consemnat: Andrei C. Şerban

Cronică de Nelu Şerb

by vladpojoga

Motocicleta de lemn - Ștefan Manasia

Nu e ușor să citești Manasia. Nu e ușor să strângi sau să construiești acolo, în fundul craniului, atâtea imagini dezolante. Ca o groapă imensă de gunoi, înregistrată, închisă, izolată, în care totuși omenirea aruncă dejecții peste gard. Iar Manasia e fotograful jurnalist.

Motocicleta de lemn e volumul unde Manasia resuscitează lumea pe care călcăm, obligându-ne să privim în jos. O poezie politică (contradicție?), care continuă manifestul artistic început de The Doors împotriva unui sistem ce se recrează, fără mofturi morale, din ambalaje, cifre și „geci de Taiwan”, din sine însuși.

Între paginile volumului ni se arată imagini dintr-un laborator de cercetare a cauzelor bolilor societății “moderne” și exemple de experimente nereușite ale lui homo sapiens, păstrate în formol: “și trupușoarele fetițelor erau RAUTATEA pură / un incub viguros le trăgea noaptea din pat le viola / la subsol”.

Manasia  profetizează un viitor postapocaliptic, născut din lipiturile tot mai flagrante dintre normal și realitate, sub care cresc schizofrenia, agresivitatea și violul, iar dincolo, în occidentul aseptic, “flamanzii deprimați” își îndeasă buzunarele cu medicamente: “arhipelaguri și mlaștini hi-fi / grădinile viitorului / supremația mașinilor metrosexuale”.

Aranjarea în pagină, exoticul trimiterilor, mixul supraaglomerat în care se rotesc amețitor Cratylos, Vietcongul, acidul lisergic, UNESCO, chinezoaice de Prahova, Ashbery, “romeni di merda”, “bătrânele pocăite în Lennon” amintesc de construcțiile lui Hundertwasser, în care linia dreapta – recte, ordinea existentă – nu corespunde naturii. Însă poetul revoluționar trebuie alungat din cetate dacă nu mai suportă “abatoarele, măcelariile ANGST, Literele, / Trezoreria, Primăria de cartier, Banca Transilvania / Fuck Banca Transilvania!”.

Atenția la detalii, finețea asigură imprimarea imaginii pe retină, deși versurile nu curg ci mai degrabă cer un efort de alpinist și o Wikipedia la îndemână. Aproape din fiecare poem rămâne, ca o cicatrice, o critică nerostită, o dezavuare și o deconstrucție a advertising-ului pe care se pare că am uitat să îl interpretăm. Sub microscopul neiertător, establishmentul își rupe verigile și “dumnezei(i) dezechilibrați”, “zâne(le) la menopauză” ori “grăsane(le) care ne umilesc imaginația” sunt surprinși în marasmul și goliciunea lor. Totul e pus sub semnul unei singure întrebări: dacă ceea ce vedem ca fiind durabil, indestructibil, viabil, e susținut de un ADN ale cărui lanțuri organice sunt demult împrăștiate precum cei 70.000 de locuitori ai Hyrosimei ce au dispărut într-o secundă?

Manasia pledează pentru adevărata natură umană, pentru Moosbrugger: “fetele-ălea legate de stâlp și lovite cu bâta de baseball până când carnea,-împroșcată-n ferestre, sună ca marimba”

Tchukudu, motocicleta de lemn a făcut obiectul festivalului de la Antwerpen –  un tribut adus câștigării independenței statului Congo ca efect al numitului complex de vinovăție al colonialismului belgian – și e adusă de Manasia în centrul poemului cu același nume, având un palpabil substrat politic.  “Motocicleta de lemn” imaginează o călătorie a unui tânăr congolez spre Kinshasa ducând provizii rudelor sale, desfășurată în momentul războiului de independență – machette contra tehnologie – împotriva acelorași imperialiști ce „au mutilat/ pe câteva continente/ triburi de-o frumuseţe/umilitoare”.

Ce rămâne la sfârșit? Schimbarea opticii? Neîncrederea în nuanțe contra adevărului? Susceptibilitatea mercantilismului divin și fetișul născut în supermarket? Ștefan Manasia nu judecă dacă războiul e bun sau rău. El doar face statistica morților. Îți arată sărăcia periferiilor și indiferența centrelor. Prin poezie.

Poem de Cristina Jidveianu

by vladpojoga

nimic din astea nu mai pare să aibă sens

amintirile curg

ca şiroaiele de bale

din gurile

 

cine poate şti

 

cele mai grele amintiri sunt acelea

în care toţi cei cincizeci de fraţi

ne adunam împrejurul mesei

iar mama ne umplea toate cele cincizeci de boluri

cu apă si piper

 

cine poate şti

 

de la ultimul cutremur

nu a mai rămas nimic în casa părintească

ai mei ziceau ca o să-mi bată un cui în frunte

ziceau ca aş da bine pe perete

 

cine poate şti

 

am iesit in zăpadă calcând cu picioarele goale si cu rochia mea

din saci de aspirator

 

uram nopţile caustice

cu rândunelele  behăiau

şi  cretinul de deasupra

trântind cu nevastă-sa de podea

 

cine poate şti

 

moartea era curva din vecini

căra dupa ea sute de copii

fiecare cu alt tată

se adunau în jurul blocului

în fiecare seară

cadavrele îsi scobeau incisivii

şi  moartea le spunea

am sorbit iadul cu o linguriţă

 

învârt robinetul si din tavan tâşneşte sângele tău

dragostea îşi scuipă saliva unsuroasă

prin găurile furtunului de la duş

 

prin fereastra din pod

copiii cu sindromul opitz

animalele din cuşcă

barba slinoasă a bătrânului tuberculos

şi toate pictate-n suferinţă

 

singurele momente sunt nopţile

de pe podeaua rece a camerei tale

când cu o hartă si nişte foarfece

împărţeam lumea

si credeam ca ne vom tine de mână

până când infinitul

o să ne lingă viscerele

Cronică ediţia 2.2012

by vladpojoga

La această ediție au citit: Cosmin Popescu (poezie) și Nelu Șerb (proză).

Nelu Șerb: Din câte văd, maximele îl prind pe Cosmin…

Krista Szöks: În textul 9, aș elimina ultima parte (de la „mirosul pielii” până la final). Textul 10, l-aș începe fără conjuncția „dar”.

Ana Donțu: Textul 11 mi se pare cel mai reușit, numai că aș elimina propoziția finală: „Aceea ar fi teroare!”. Și 16 mi-a plăcut mult!

N.Ș.: Poate mai cizelezi textele despre fericire și suferință; sună prea comun.

Irina Brumă: Mie 6 îmi place așa cum e.

A.D.: Ai niște clișee pe undeva: „adâncul sufletului”, „ceața înainte de miezul zilei” (care face trimitere la starea de buimăceală care urmează deșteptării din somn) ori expresii echivoce de tipul „cel mai bun”.

Andrei Șerban: Nu știu ce păreri aveți voi, dar mie chiar nu-mi place atitudinea de înțelept pe care Cosmin o afișează în poezie. Este mult prea sobru și se folosește de expresii răsuflate sau, și mai grav, încearcă să enunțe adevăruri existențiale, cum ar fi: „Cuvântul te poate ucide!”, „Adâncul sufletului este durerea însăși” sau „Fericirea este cauza suferinței”. Într-adevăr, încearcă pe alocuri să renunțe la registrul grav, cum ar fi în textul 16, care cred că este unul din cele mai reușite, dar per ansamblu, stilul acesta de a scrie nu mi se pare deloc în regulă.

I.B.: În textul 17, aș elimina „mai”-ul de la început.

Anatol Grosu: Citind textul 11, m-a dus cu gândul la perioada comunistă. Ce scrii tu aici este coșmarul oricărui comunist: roșul să devină negru… Cosmin, textele astea sunt prea facile!

A.D.: Mie, din contră, îmi place mult textul 11, însă, repet, fără ultima parte.

A.G.: Sincer, textele nu țin nici ca o tentativă de filozofie.

I.B.: Nu-mi place textul 4. Încerci să rezumi totul la niște definiții.

A.G.: Eu îmi continui părerea, textele sunt prea facile. În textul 2 încerci să reiei o idee (durerea de dinți) folosită atât de Cioran, cât și de Dostoievski.

Claudia Spiridon: Poate că principalul defect al textelor lui Cosmin e acela că le tratează cu prea multă seriozitate niște teme aproape epuizate.

N.Ș.: Uite, eu zic că 12 e un text bun. 13, pe de altă parte, nu ține deloc.

K.S.: Eu aș elimina exemplificările de tipul celei din 12 („pe care noi le-am pierdut”). Asecte adaosuri îngreunează textele care, și-așa, sunt destul de scurte.

A.D.: Tendința moralizatoare mai este un alt defect al textelor.

K.S.: Nu știu de ce ai optat pentru stilul acesta. Textele trecute, în care mizai pe ironie, erau chiar în regulă și de opreai și asupra unor imagine puternice.

A.D.: Dar nu trebuie neapărat să frapeze cu niște imagini puternice. Se poate concentra și pe crearea unei stări, așa cum o face în 11.

A.G.: Sunt anumite texte care nu-mi transmit nicio idee. Pur și simplu, nu înțeleg nimic din textele 9 ori 12, de exemplu.

N.Ș.: Tocmai asta e ideea în 12, aș spune eu. Este un univers lipsit de materie, de palpabil.

Radu Vancu: Krista a spus, în mare, defectele textelor lui Cosmin. Într-adevăr, imaginile lipsesc, la fel și concretețea. Tu, Cosmin, ai vrut, în schimb, să fii profund și memorabil, dar această atitudine nu merge pentru că te forțezi prea tare. Renunță la sintagmele de tipul „adâncul sufletului” ori definiții aduse durerii și fericirii și nu mai încerca să pozezi într-un mare filozof al suferinței. Ce scrii tu aici, nu e nici măcar o pastișă a lui Cioran, ale cărui texte erau alcătuite numai din fraze foarte puternice. Revin-o la vechea formulă, în care te opreai asupra cotidianului și surprindeai anumite fragmente ale banalului, fără să încerci în vreun fel să filozofezi. În ceea ce privește textele de azi, 9 pare să fie cel mai bun, 11 (dar, după cum s-a mai spus, fără final) și 16 (pentru simplul fapt că nu vrea să epateze). Ce scriai data trecută aducea mult cu Aerostat-ul lui Stelian Muller: un univers straniu, dar coerent în stranietatea sa. Acum, în schimb, vrei să creezi o lume superficială. Aș elimina numerotarea pentru a da senzația de năuceală și, dacă nu vrei să separi textele doar prin spații albe, te poți folosi de un anumit semn grafic pentru a arăta o înlănțuire (așa cum face Dan Sociu, cu „&”). În concluizie, renunță să abordezi direct filozofia, este contraproductiv; nu putem vorbi direct despre esențele universului, prin poezie, noi nu putem decât să le dăm târcoale.

A.D.: Proza lui Nelu se asociază cu misterul. Așteptările ne sunt înșelate mereu.

I.B.: Efectul textului e spontan, iar ritmul este gradat. Îmi place modul în care acțiunea se precipită.

A.D.: Am avut impresia că dialogul este purtat între Alexandru și conștiința lui sau o voce interioară.

K.S.: Lipsa liniilor de dialog este înșelătoare, dar îmi place efectul pe care-l produce.

R.V.: Pe mine m-a deranjat naratorul omniscient. Faptul că există o conștiință în afara conștiinței centrale a lui Alexandru destramă iluzia.

N.Ș.: Am crezut că fără acest narator nu se va mai înțelege nimic. Am vrut să mizez pe un narator omniscient mincinos.

R.V.: Naratorul omniscient nu poate fi mincinos. Anumiți naratori sunt necreditabili, cum e cel din Animale bolnave ori din Zgomotul și furia. Dar, acest narator necreditabil este personaj, se implică în acțiune efectiv, spre deosebire de cel omniscient.

A.G.: Radu are dreptate. Eu am avut impresia că acest narator omniscient chiar te împiedică pe alocuri să scrii. Chiar la început te folosești de formula „fără să știe de ce”, care este demascatoare și inutilă.

N.Ș.: Vreți să spuneți că ar trebui să elimin de tot naratorul omniscient? Adică să-l las doar pe Alexandru să povestească?

A.G.: Da. Vezi tu, naratorul tău știe prea multe despre interiorul personajului și se apleacă asupra unor aspecte inutile în loc să treacă direct la acțiune. Nu faci decât să-ți limitezi personajul prin intervențiile acestui narator.

R.V.: Acest aspect e ușor de remediat. Mi-au venit în minte niște exemple din film, în care naratorul rupe regula jocului: în Arizona dream al lui Kusturica apare periodic un pește zburător care nu are absolut nicio tangență cu drama personajelor, iar, în final, ambulanța își ia zborul spre lună. În literatură, James Thurber rescrie poveștile Fraților Grimm și, astfel, Scufița Roșie scoate mitraliera din coșuleț și împușcă lupul înainte de a se petrece și altceva. Si naratorul tău vrea același lucru, să rupă regula jocului. Pentru asta, aș păstra persoana a III-a doar când se vorbește despre Alexandru și nu aș depăși deloc granițele conștiinței sale (ai, la un moment dat, o panoramă din afara camerei, când naratorul descrie strada). În rest, mai apar câteva fraze clișeu, precum „Odată cu adolescența pierduse ceva prețios…”. Dar, în ansamblu, textul este bun.

A.D.: Mie finalul mi-a plăcut mult: liftul care-l înghite pe Alexandru.

C.S.:  La un moment dat devii filozofic: „că există afară?”…

A.G.: Da, apoi cotinui cu „Afară se făcea lumină…”.

N.Ș.: Prin asta, am vrut doar să diferențiez cele două planuri.

A.G.: Eu spun să păstrezi persoana a II-a și să elimini judecățile de valoare. Cu siguranță, textul va avea de câștigat!

 

A consemnat: Andrei C. Şerban

Poem de Cosmin Popescu

by vladpojoga

1. Pe cărțile de poezie, la fel ca pe pachetele de țigări, ar trebui să fie scris: „Cuvântul te poate ucide!”.
2. Atunci când grijile te apasă mult prea tare, o durere de dinți îți este mai mult decât binevenită pentru a-ți alina starea.
3. Nici tu nu știi când merită mai mult să îi vorbești, când se adâncește în viață sau când o ocolește.
4. Adâncul sufletului este durerea însăși. Pe ea începem să ne construim fericirea. Iar când fericirea se consumă, ajungem din nou la durere.
5. (4. varianta I) Adâncul sufletului este durerea însăși. Pe ea începem să ne construim iluzia fericirii. Iar atunci când aceasta se risipește ca ceața înainte de miezul zilei, ajungem din nou în adâncul sufletului nostru. Ajungem brusc! pentru că fericirea ne-a înșelat.
6. (4. varianta II) Fericirea este cauza suferinței noastre: ea ne înalță în noi apoi ne trântește în străfunduri.
7. Tu cauți ceruri pline de nori. N-o să le găsești dacă ai zâmbetul pe față.
8. Și aștepți să devii cel mai bun ca să fii înjosit de toți, purtând privirea aceea înăbușită pe care nu o vor înțelege niciodată.
9. Dă-i voie să intre chiar dacă se va așeza pe scaunul tău! Ce poate să-ți facă mai mult decât să-ți vorbească despre mirosul pielii și gândirea infidelă?
10. Dar avertizeaz-o de la început că atunci când o să dai din umeri începe să te plictisească și poate să plece sau să tacă.
11. Să stai în câmp deschis și să te uiți la soare; să închizi ochii și dintr-o dată roșul pe care-l vezi pe pleoape să se transforme în negru. Aceea ar fi teroare!
12. Nu sunt pahare pline cu apă, nu sunt cute, nu sunt nailoane. Sunt în schimb acele iluzii – nici măcar aspirații – pe care noi le-am pierdut.
13. Vine un timp când nu te mai opui niciunei suferințe, când le deschizi tuturora poarta să intre, să crească, să macine și să ardă și în cele din urmă să lase vântului cenușa ta.
14. Un zâmbet italic va apărea pe fața ta în fiecare dimineață însorită.
15. Nu vrei decât să te trezești. Să poți să faci orice, fără să știi că poți face, dar întradevăr, să îi surprinzi pe alții.
16. Sunt doar două cercuri: unul se rotește prin palma ta, iar celălalt veghează culoarea verde, ca un bătrân plictisit.
17. Mai sunt și ușile întunecate pe care le alegi mereu.  Încă îți irosești timpul.
18. Dacă ți-ar fi cu putință să o eviți, ai putea merge mai departe, dar privirea ei te cheamă de fiecare dată într-o spirală funestă.
19. Și poți doar să mai speri că mintea ta va fi eliberată cândva și că vei topi toată ceara care te ține fățarnic prins pentru ca alții să te creadă neputincios, pe când tu ai putea oricând să te înseninezi.

Proză de Nelu Şerb

by vladpojoga

O oră de călătorie

Alexandru ezită mult înainte să deschidă ochii. Adormise întins pe spate, cu mâna dreaptă sub cap, poziție cu care se obișnuse, fără să știe de ce, imediat după copilărie. Zâmbi în gând când își aminti ce explicație a înfipt atunci ca un steag în trecerea de la dormitul pe burtă la cel pe spate – adolescența. Începuse să-și observe trupul – suficient de atletic față de colegi, fiecare mușchi răspundea prompt la comenzi, mirat de sarcina prea mică ce-i fusese cerută. Fiecare oglindă se lățea și se adâncea ca să-l încapă, mai ales când era singur. Că intuia lucrurile înainte să i le spună cineva, că “promite mult băiatul ăsta” (o remarcă a dirigintei adresată părinților) veniseră ca niște chiriași buni într-o garsonieră cu baie comună și se duseseră fără cine știe ce consecințe. Haine ce-ți rămân mici înainte să le îmbraci.

Diriginta lui murise în ‘98.

O dată cu adolescența Alexandru pierduse ceva prețios. Nu mai vedea ce se întâmplă înăuntrul corpului, deși se concentra și rămânea nemișcat uneori și câte o oră. Înainte-i plăcea să observe lupta dintre celulele bune, roșii, și klingonieni, care de câte ori câștigau își teleportau sub frunte armate întregi și ardeau cu napalm toți elevii ascultători stabiliți acolo. Celulele roșii fugeau ca niște domnișoare dintr-un abator, era o victorie atât de covârșitoare încât Alexandru se palpa în ascuns de frică să nu i se fi schimbat înfățișarea. Când klingonienii dormeau, le  îmbrăca pe domnișoare cu salopete și cizme de cauciuc, făcând cu ele exerciții de scrimă și de hipnoză. Și-i reușea câteodată atât de bine că ori se omorau toate între ele ca larvele de viespe ce-și devorează surorile, ori una anume, o brunetă înfășurată în celofan transparent, le hipnotiza pe toate celelalte, care deveneau maleabile ca plastilina. Apoi le fierbea în cerneală și le învăța într-o grădiniță indigo cum să devină pete pe caietele lui. Dar tot klingonienii erau cei mai răi și când proful de matematică, roșu de mânie, îl bătuse pentru o temă nefăcută, Alexandru nu l-a urât, știa că sub fruntea lui bombată orașele sunt incendiate. Ar fi putut să-l ajute, dar n-a făcut-o.

Învățând să doarmă pe spate, Alexandru se gândise la două variante: ori oamenii își schimbă poziția în care dorm în funcție de vârstă, ori el, depășind frica ce-i chircise trupul, se simțea pregătit să pareze și să răspundă la orice provocare. Ultima îi plăcea mai mult și, nerăbdător, așteptase aproape un an o dovadă, un test, o încercare. Dar Leo n-a mai venit să-i vorbeasca, twin peacks se terminase prea devreme.

Până pe la 18 ani a continuat să facă pariuri cu el însuși, ghicind dimineața culoarea luminii din cameră înainte să deschidă ochii. Apoi, de când n-a mai avut insomnii, ora la care se trezea a devenit constantă. Gata și cu măruntele satisfacții date de aflarea exactă a consistenței luminoase prin bucățica de geam. Draperia groasă, dar prea îngustă. De fiecare dată la fel.

Alexandru își auzi respirația cuminte în lumea ce i se scurgea incoloră în fundul orbitelor.  Rușinată ca un muc de țigară nimerit în pahar, intră acum rapid în ritm cu gândurile. Știa că e foarte devreme. Demult nu i se mai întâmplase să treacă din somn în starea de completă luciditate fără a mișca genele. Cu mâna dreaptă își atinse urechea stângă, surprins că îl mângâie altcineva. Încercă amuzat să ghicească următorul loc în care străina îl va atinge. Ascultă. Niciun zgomot. Cei de dedesubt încă nu se treziseră.

au și ăștia, de ani de zile, același ritual: alarma – oribilă, apa la WC – de două ori, apa la chiuvetă, 2-3 propoziții fără niciun înțeles. oare ce-și spun?

De câte ori se întâlnise cu ei în fața blocului, salutau nesolicitat: au venit taxele, s-a scumpit curentul, trebuie să dați bani pentru fond, etc, etc. Ce subiecte aveau pentru conversația aceea precisă de dimineață?

poate că-și transmit niște skillsuri sau vreo parolă din 13 cifre  pentru levelu’ următor: au trecut de ăia cu bichonii de la parter, de studenții de la 2 (ăștia nu știi niciodată câți stau în apartament) și de nebuna (o fi murit? n-am mai vazut-o..) care întreabă pe toată lumea unde a fost în concediu.

Urma televizorul – vocea feminină, aceeași, te certa, te elogia, te lua martor la evenimente foarte importante. De câteva ori controlase canalele de știri pentru a le viola, chiar și atât, intimitatea. Dintr-un secret sentiment de putere pe care cunoașterea acestor detalii i-l dădea asupra lor, le verifica și poșta.

ce, ei nu intră încălțați?

Dar acum tăceau – ori era prea devreme, ori foarte târziu.

Nici liftul. Neobositul lift. Suspect de liniștit. Când era mai mic bănuia că în timpul nopții liftul se trezește la viață și pornește singur, inspectând fiecare palier. Dacă găsea vreun vecin  întârziat, îl pândea ca o felină dintre etaje, cu becul stins, apoi brusc își deschidea ușile, cu limba uriașă îl smulgea din așteptare și îl trăgea înăuntru. Îl devora încet, de viu, în vizuina plină de laptopuri, snowboarduri, trollere, cuptoare cu microunde, plase de la carrfour și tot ce mai rămăsese de la dispăruți. Unul singur auzise că a scăpat, când au reușit să cheme mecanicii la 4 dimineața. Abia l-au putut scoate de acolo, era umflat de apă, se ținea de uși și urla să i se dea drumul înapoi. Dar a murit și ăsta în câteva luni, înghețat pe un maidan la marginea orașului. După 12 el urca pe scări, indiferent.

De afară nu se auzea nimic. Circulație zero, deși blocul e cu un picior în bulevard.

e sărbătoare? mai bine e grevă, încuiați în paturi, verde la hibernare, start.

Numea serviciul exodul oamenilor așezați în locul fără simțuri. Mergea și exodul oamenilor fără simțuri în locuri așezate.

oare, în vis, de ce obiectele nu au miros? HP-u’are lilieci colorați în tonere, cafeaua-i amară, s-încălțat cu stingătoare de incendiu de fiecare dată când merg pe podeaua de tablă a firmei. birouri, colegi, cărți, traineri – toți din tablă galvanizată. dar nu țin minte să fi avut miros, cu toată scorțișoara în care era îmbrăcată Sanda din call center azi-noapte.

cât o fi ceasul, e dimineață? acum ar trebui să fie lumină, portocaliu cu gri, e august. ca o pălărie de paie? ca tricoul de pe tine. e primit de la maică-mea, toate cadourile ei vin cu același mesaj. ce mesaj? găsește-ți și tu o fată. și-l porți des?  numai când dorm, în timpul zilei se transformă în fustă.

Vru să dechidă ochii dar în ultima clipă se răzgândi. O urmă de fior îi trecu de la vârfurile degetelor, prin piept și se opri în sex.

dar dacă nu-i așa? dacă e întuneric beznă? nu se poate, becul ăla nu s-a stins niciodată înainte de 5, iar dacă ar fi 5… ce ar fi? i-ai auzi pe stradă, s-ar trezi ăștia, liftul… să fie, atunci, zi? a, știu, zgomotul. bine, ar putea fi lumină fără zgomot doar dacă te-ai trezi în vis. da, și găsește dup’aia amănuntul anormal, indiciul. niciodată n-am găsit toate deosebirile nici în jocul ăla cu două imagini identice. înseamnă așadar că-i noapte. când vine hoțul, te ia și te bagă în sac. de unde? din cameră. a mea. ba nu-i a ta, dulapul, pereții, patul, totul e negru. uite, veioza – am veioză? – se ascunde după perdea. crede că n-o vedem. stai! din alt motiv se ascunde, iese ceva din tavan. niște degete. ăstea nu-s degete. ai dreptate, sunt rădăcini de brad, miroase a crăciun! curios, cum de… ce anume? am uitat… era ceva important.

Mobila o cumpărase de ocazie, o babă jumate rigidă jumate scârțâind, cu urme de mâini și rahat de molii în poală.

o cumpăr ieftin și ies eu în oraș, decât să vină prefăcuții să stea zâmbind pe vârful scaunului. “ce cosy e la tine”. când dracu’ a mucegăit peretele?

și e plină iarnă, e frig, suntem într-o pădure de conifere, totul e alb, uite, cerul e.. de beton? acum … da. trei țevi groase din care picură apă îl străbat de la est la vest. cred că am amorțit de la uitatul ăsta în sus. n-ai amorțit, nu vezi că n-aveți loc? cum au intrat câinii ăștia aici? nu merită să-i faci câini. ascultă-i, vomită arici – nu se poate așa ceva! bine, vomită pur și simplu, ținându-se de piept unii pe alții. sunt bătrâni într-un salon la ortopedie, bărbații au ieșit cu bastoanele la plimbare și femeile țin cârjele ca umbrelele – până le invită cineva la dans o mai bârfesc pe nesimțita aia de asistentă. pe ăla de lângă draperie, întins pe spate, îl vezi? eu sunt? tu, galben bătrân, imobilizat, cu o perfuzie pe care ți-au băgat-o prin obraz – se poate în obraz? – în medicina est europeană  da, primești glucoză amestecată cu morfină și ai scutece, să nu faci mizerie. mi-e și frig, cred că mi-au băgat o sondă prin coloană până la coccis. părul ți-a căzut complet, ochii sunt negri și rotunzi, pe gene e lipită o crustă de fier. excelent, acum sunt Sergiu Nicolaescu.

nu, asta prea sună a Stephen King, de ce să fie totul atât de morbid? mie mi-e frică de altceva. ce anume? dacă voi constata, la trezire, că sunt închis într-un sicriu? dacă ai fi scenarist, ai muri de foame. se întelege, afară lumea vorbește de scoaterea taxei de poluare, de intrarea Turciei în UE. preotul face repetiția finală – „la numai 23 de ani…“ – ce obicei prost avem – scoatem biografia mortului la regim economic și popa o citește cu prestanța unui prof la examen, cine nu plânge iese-n față. „tu! de când îl cunoșteai pe Alex? cuuum? colegi de generală, onorată asistență!!! și de ce nu ești atent măgarule? închide telefonul! asistența murmura nemulțumită, iar întârziau cu masa. “nu mergem noi să pregătim gustările și dumneavoastră îl puneți să scrie de 50 de ori Tatăl Nostru?”. popa citește întâmplări din copilăria lui Alex și toți izbucnesc în plâns. sicriul e strâmt sau prea plin de flori – la alegere – nu pot mișca mâinile sau picioarele. o eșarfă îmi ține gura închisă – cum am văzut la mamaie când o dor dinții. nu poți să bați dinauntru? nu, căptușeala groasă de pluș îmi înfundă sunetele. dar crește confortul.

Alexandru zâmbea ușor. Sub pleoapele închise ochii urmăreau un meci de tenis. Părul i se ridicase pe mâinile nemișcate.

am citit undeva cum se formează pielea de găină. oare la Mann? oare Thomas Mann avea găini?

Știuse de când o cumpărase că pătura va fi prea mică pentru doi, dar i-a plăcut modelul.

dac-ai putea deschide ochii acum, ai vedea portocaliu deschis, o zi frumoasă ca un măr copt s-a născut astăzi. puțină ceață dimineața, cât să fie însorit toată ziua, sigur o mână albă a intrat deja pe lângă perdea. o văd, s-a oprit pe tocul ușii, acum se mută spre tavan. ce culoare moale – aș vrea să mă simt exact ca peretele încălzit în nuanța asta. de ce nu m-am gândit până acum să zugrăvesc așa? ce dispoziție lirică, domnule Perete. ești trist? aș vrea să fie sâmbătă după-amiază. știi că sâmbătă lumina e diferită? îţi decolorează hainele. și crește vânzarea în Mall. mai bine am umbla dezbrăcați. ar fi cea mai bună dintre lumile imposibile. vom umbla goi, vom mânca doar pește cu semințe de dovleac, vom fuma hașis și vom scrijeli toate pietrele cu mesaje pacifiste. vom face spam cu pietre.

Alexandru tresări când, pe neașteptate, o briză rece îi șopti că se va ghemui lângă el mai târziu. O cunoștea din clasa a IV-a, când pentru un 7 la istorie îi vânduse toate “da”-urile pentru următorii 10 ani.

spune-mi și mie, ce e vara?. vara e…un lift verde care nu se oprește niciodată. e o bicicletă legată de mâna unui student amorțit pe terasă. vara e ultima bere și ultimul taxi. da’ berea ce e? …un autobuz. un autobuz ruginit cu rezervorul plin de nisip. „theee blue buuus is callin‘ uuuus, theee blue buuuus is caaallin’ uuuus, driver, where youuu’ taken’ us?” termină cu moșii ăștia, prietene! stai, știu! berea e de fapt o cale ferată cu traverse fosforescente. după o călătorie lungă șinele se unduiesc ca șerpii de apă prinși sub pavaj. și tu ai călătorit? da. o dată, de ziua mea, mergând 3 ore cu trenul spre Ploiești, dar până la urmă am fost dat jos și am adormit într-o cameră mare, cu multe scaune strâmbe de lemn. și altă dată la un concert unde DJ-ul a stat toată noaptea ascuns în spatele boxelor iar eu m-am plimbat pe un câmp, printre picioare de plastic prinse cu cârlige pe sfori. iar când te-ai trezit ți-ai amintit că nu ai plătit facturile. “în caz că ați achitat sumele de mai sus vă rugăm să nu luați în considerare această notă. vă mulțumim”. atunci dragă companie, și noi îți mulțumim că exiști și că ne dai un sens. apoi clienții corecți, fraierii, rup bucăți mari de carne de pe ei pe care le dau unor elefanți invizibili îmbrăcați în costume, acoperindu-și cu carduri de fidelitate coastele dezvelite. unii încearcă să-și lipească carnea între ei, însă nu se potrivește, doare ca naiba și trebuie să dea o doză suplimentară pe calmante și să plătească penalități de obrăznicie.

atunci e mai bine să rămânem în pat sau cum să ajungem la destinație?ar putea cineva să facă asta?

orice om ar putea să nu mai deschidă ochii, să nu mai trăiască nici o oră fără întuneric. începând de când? de acum. eu nu renunț la cărțile mele, la covoare colorate, la fotografii. nu refuz ziua. dimpotrivă, nu trebuie să o refuzi ci să ghicești dinainte cum va fi, să o transformi, să o convingi. adică să-i distrug posibilitatea. nu, ci să determini primul fir de lumină să intre când și pe unde trebuie, să-i predefinești nuanța, mirosul, vârsta.  a cui vârstă? dacă tot întrebi, a ta. tu mai știi câți ani ai? sau cum arăţi?

Ochii lui Alexandru alergau fără încetare. Pe obraji se întindeau cearcăne vineții, lăsând pielea întinsă și lucioasă. Părul, gâtul, pieptul erau lac de transpirație. Cearșaful se înverzise, vârtejuri mici de praf alunecau pe podea. Mâinile cu unghii lungi, răsucite, se înfipseră una în picior, cealaltă în ceafă, fără să sângereze. În afară de ochi, o singură mișcare: pulsul. Dilatări și contracții se citeau în stomac, strangulat ca o cicatrice de bisturiu. Alexandru respira rar, cu pauze lungi și un șuierat ușor asincronic – împărțea patul cu un frate astmatic. Pieptul nemișcat, aerul intra și ieșea dintr-o altă cavitate ascunsă sub trupul lui, în pat. În jur, crengi de brad, perfuzii, pagini lucioase, rupte și mototolite, o eșarfă, un cotor de măr.

acum sunt sigur că s-a făcut lumină. acum pot să deschid ochii oricând vreau, chiar și în secunda asta. și de ce nu-i deschizi? crezi că nu pot? deschide-i! poftim!! …

Un miros de amoniac se răspândi în cameră. Era o liniște perfectă.

ce s-a întâmplat? oricum pot deschide ochii când vreau, să mai discutăm un pic. dar foarte puțin, în curând trebuie să ajung la serviciu. o să ajungi și acolo, nu-ți face griji. încă nu s-au stins luminile pe stradă. și nu ai avut niciodată un loc de muncă. cum să nu, mi-au dat 4 metri pătrați într-o clădire și site-uri să le administrez. în plus, amintește-ți de nebunul ăla de șef - știi ce șef sever am – miroase a parfum scump, ascultă muzică franțuzească și are ticul ăla verbal: „ideea este în felul următor“… mi-e teamă că va transforma cei 4-5 pași de la mustrare la concediere într-o singură fandare. șeful tău e un balon mare și alb plin cu baloane mai mici. îl sparg copiii la nunți.  tu crezi în continuare că vei dormi vreodată în pat, că ai nume, că există afară? sunt convins de asta, dar acum sunt aici și nu mă mai intereseaza restul.

Afară se făcea lumină; pornise vântul rupând tăblița cu numele străzii. O mașină, una  singură, trecu încet, nehotărâtă, prin fața blocului, apoi la fel de încet întoarse și se pierdu înapoi de unde venise.

ai auzit de ghicitorul în praf? nu. un joc simplu. stropești mașina cu ceară, mergi două ore pe un drum de țară și unești apoi cu o linie punctele care au rămas curate. gata, le-am unit. cine a apărut? Janice Joplin. tunsă scurt, ținută business. ce face? se așează peste mine, are doi clești între picioare. taie, pune într-o ladă frigorifică. îmi îndeasă pe gură o trompă groasă până în stomac, mă hrănește și crește la loc. taie din nou. are o centură cu trofee, ca Winnetou.

Câțiva măturători, îmbrăcați în haine portocalii, sclipitoare, trecură în grup pe sub geam, târând fără niciun chef după ei pubelele goale ca niște guri de canal. Tocmai își predaseră bijuteriile înainte să intre la Dachau. Din ochii lui Alexandru, înghesuindu-se printre pupile și orbite, împingând, ronțăind, agățându-se și deschizând genele, doi viermi mari și albi își scoaseră mai întâi capul, apoi trupurile grele, umflate de nervuri. Cele două găuri întunecate se adunară încet înapoi peste țesuturile strâmbe.

totuși, ce coincidență să ne întâlnim aici. am căutat câteva cartiere și zeci de magazine până să dau de Alexandru – uite ce frumos visează acum. bine măcar că n-arată rău orașul ăsta, doar un pic prea luminos. Alex nu visează, e pe jumătate treaz, nici noi nu mai avem prea mult timp. oricum, am avut mai mult noroc decât tine, mie mi-a ieșit el în cale. aproape ne-am ciocnit la intrarea într-un Irish Pub. ne-am împrietenit imediat, deși atunci eu eram cu altcineva. pe mine m-a găsit el, cred că nu m-a dorit atât de mult. de asta te-a sunat pe tine mai întâi.

crezi că mai avem mult? nu, Alex e aproape la limită și nu poți pleca chiar în ultima clipă.

Brusc, o alarmă sună strident la vecinii de jos.

cheamă un taxi, e timpul.

Alexandru se trezi obosit, cum se întâmpla în fiecare dimineață din ultimele două luni de când se angajase la noul job. Programator. Ascultă o clipă conversația celor de jos, fără să mai încerce să înțeleagă ce-și spun. Era miercuri. Își aminti că trebuie să se îmbrace în costum. o să mă obișnuiesc eu și cu asta. Își dădu jos tricoul în care dormise și i se păru că aude murmure de dezaprobare. Se opri, așteptând măcar o ceartă a celor de dedesubt. Fără success. Renunță la duș și deschise dulapul, unde costumul cel nou își făcuse loc între celelalte haine și îl aștepta zâmbind. da, o să mă obișnuiesc. În spatele lui, din tricoul electrizat aruncat pe pat încă mai săreau câteva scântei minuscule. Lung și îngust, uneori semăna cu o fustă. Se îmbrăcă rapid, mecanic, sorbi câteva guri din cafeaua rămasă din seara trecută, aruncând o privire fugară la ceas. Aceeași buclă de o oră între trezire și ieșirea din casă care dispărea pur și simplu, fără ca Alexandru să realizeze exact ce face în acest timp. Înjură în gând și ieși din apartament. Intră în lift, apăsă P, privi în oglindă și notă în minte că cearcanele nu aveau cum să fie doar de la oboseala nopții precedente. Apoi se gândi dacă azi va ajunge la timp la birou. dacă și acum ajunge “idea e-n felul următor “ înaintea mea, o să-i cer să lucrez de acasă, part time, si dă-l în mă-sa, să-l pupe alții-n cur opt ore pe zi. pe la 12 o să-mi fie foame, de două zile mănânc Snikers la prânz și fumez. trebuie să mă organizez mai bine, să muncesc mai puțin și să păstrez aparențe cât mai bune.

Liftul trecuse demult de parter și continua să meargă, scufundându-se treptat într-un puț cu apă maronie. Gleznele lui Alexandru începeau să se umfle.

ediţia 2.2012

by vladpojoga

Următoarea ediţie a cenaclului Zona nouă are următoarele coordonate:

Data: 25 ianuarie 2012

Ora: 17:00

Locul: Lectoratul de franceză

Citesc: Nelu Şerb (proză) şi Cosmin Popescu (poezie)

Poze ediţia 1.2012

by vladpojoga

Fotografii de Raisa Hagiu

Cronică ediţia 1.2012

by vladpojoga

18 ianuarie 2012

(La această ediție au citit poezie Irina Bruma și Vlad Pojoga.)

Anatol Grosu: În primul rând, modul în care Vlad și-a citit textele a contribuit foarte mult la calitatea textelor. Cu toate acestea, cred că ar fi și mai bine dacă ai folosi un ton mai telegrafic, cu pauze între cuvinte mai lungi.

Irina Brumă: Foarte bune textele lui Vlad, nimic de obiectat. Cu toate astea, atenție la definiția KFC – pe care o folosești de două ori!

Savu Popa: Episodul cu ședințele de terapie, cred că este un clișeu; amintesc de perioada comunistă și de condiția umană de atunci. Poate fi schimbată cu altceva, aș zice.

I.B.: În poezia 123232, finalul („va fi bine. totul va fi bine”) contrastează foarte bine cu continuarea („nu nu nu…”). Este un câștig al textului. Un sfat pe care vreau să ți-l mai ofer: evită formulele de genul „era acel moment straniu în care…” – sună mult prea banal.

Radu Vancu: Irina are dreptate. Deseori, de altfel, se întâmplă ca poeți foarte buni să introducă elemente precum „brusc”, „subit”, sperând să producă un efect mai puternic. E cam stângaci, într-adevăr, prea la îndemână. Încearcă să le eviți pe cât se poate. Pe de altă parte, textul tău e foarte legat, iar această combinație dintre lume postapocaliptică și remanență umană este suficientă cât pentru un volum întreg. Cu atât mai mult, pentru a accentua senzația de lume postapocaliptică, folosește titluri încifrate.

Vlad Pojoga: Aceste numere sunt, de fapt, tatuajele evreilor din lagărele naziste.

R.V.: Ce aș modifica este titlul. Mi se pare că face o trimitere mult prea evidentă la Rinocerii lui Ionescu.

V.P.: Kroko este, de fapt, un drog făcut de ruși, un înlocuitor al heroinei, care macerează carnea.

A.G.: Mai bine lași titlul „Kroko”. Și, apropo de efectele acestui drog, ai surprins foarte bine asta în versul „kroko roade din noi”.

R.V.: Totuși, cred că verbul „a roade” ar putea fi înlocuit. În versul de care ai amintit, mi se pare că apare o asonanță stridentă. Ce aș mai schimba în textul tău este „lumea noastră e un căcat / într-o cutie cu fundiță roz”. Este un artificiu cât se poate de ieftin.

Cristina Jidveianu: Nu-mi place finalul textelor. Este prea abrupt.

Nelu Șerb: Eu prefer „kroko roade din noi”; sonoritatea asta agresivă cred că favoriează textul. Înclinația spre decadent a lui Vlad mi se pare foarte inspirantă.

R.V.: Mai degrabă este o înclinație spre postuman.

S.P.: Dinamica textelor lui Vlad seamănă cu cea propusă de M. Micleușanu în Kasa poporului.

A.G.: Mai în glumă, mai în serios, textele lui Vlad chiar mă sperie. Dar sunt foarte bune și îmi plac. Reușește să fie cât se poate de realist. Aș sugera o mai mare atenția la ritmul poemelor: în B-499 totul merge bine până la ultimul catren (care este inutil). Același lucru se întâmplă și în 170945, la partea cu detergentul. Ce vreau să mai adaug: personajele cred că au prea multă libertate într-un astfel de univers. Aș accentua mai mult rolul de victimă. De pildă în versul „visele intrau în noi”, aș înlocui verbul cu „a injecta”.

I.B.: Vrei să spui că personajele ar trebui să fie prezentate în text doar ca niște jertfe?

A.G.: Nu! Vreau să spun că personajele astea nu ar trebui să aibă prea multă libertate de alegere. Cred că ar suna mai bine, pe lângă „visele ni se injectau”, „ne respiră aerul de afară”.

I.B.: Sincer, cred că verbul „a intra” e mai brutal decât „a injecta”.

N.Ș.: Încearcă să elimini tentele moralizatoare ale textului (s-a mai spus de „lumea ca un căcat…”). Ce mi se mai pare în regulă este intruziunea în text a limbii engleze.

R.V.: Poezia lui Vlad constă într-o reducție brutală a umanului la protoplasma vie. Nu mai sunt oameni, ci niște agregate. În anul 1000-1100, în Bizanț, în momentul în care un rege era înlăturat, oponenții îi tăiau toate membrele și țineau cadavrul în dulap, pe care-l prezentau ulterior prietenilor pe post de porc al casei. Ceva de genul ăsta se întâmplă și la Vlad, numai că la el e o reducție a umanului în stilul lui Beckett. Ce aș reproșa eu este faptul că personajele lui Vlad, în starea în care se află, ajung să facă morală. Aceste extreme nu se pot combina. Cu atât mai mult, inserturile activiste nu trebuie să vizeze contemporaneitatea (în genul „stop avorturilor”, „stop războiului”). Eu aș descrie o politică nouă, fără să facă în vreun fel apel la una deja consacrată. De asemenea, dicția prea estetică a personajelor dăunează, cu atât mai mult cu cât acești cvasioameni sunt măcinați de stil. Aș prefera să fie un discurs denotativ, dur și enunțiativ.

N.Ș.: Mesajul poeziei, oricum, nu s-ar pierde dacă ai elimina versurile propagandistice. Ascultându-te, mi-am amintit de romanul lui Houellebecq, Posibilitatea unei insule, cu toată panorama aceea postapocaliptică; aici, însă, personajul nu judecă lumea, ci doar profită de oportunitățile care-i ies în cale. Te-ai putea folosi și de acest mod de abordare.

R.V.: S-au scris atâtea cărți despre atrocitățile nazismului (și nu numai), încât au început să scadă din intensitate. Eu îți proprun să mergi mai departe. Și, repet, nu trebuie să faci stil și politică. Mesajele politice pe care le invoci ar ține dacă ar fi ironice, or la tine nu se întâmplă asta. Nu trebuie să te implici; din contră, trebuie să dai dovadă de o răceală teribilă în prezentarea acestui univers (gen Truman Capote, Cu sânge rece), excluzând orice artificiu propagandistic.

A.G.: Ai putea să combini ce ți-a sugerat Radu chiar cu formula beckettiană. Eu ți-aș sugera să ai, totuși, un personaj central, un supraviețuitor prin care să filtrezi acest univers postapocaliptic.

Rita Chirian: Poezia ta îmi dă impresia că încearcă să acumuleze prea multe elemente: supliciile evreilor, drogurile, ideologia. Textul tău se aglomerează și, astfel, toate elementele au de suferit. Exceptând latura propagandistică, îți sugerez să elimini pasajele aproape suprarealiste, calofile de genul „trupurile goale de carne”. Cu toate acestea, textele tale sunt puternice și captivante.

R.V.: Ca experiment, ai putea încerca un discurs polifonic: o voce ideologică care se detașează de vocea centrală.

N.Ș.: Revin la poemul 123232. Începi în forță, dar finalul pierde din tensiune. Poate schimbi sfârșitul.

Andrei Șerban: Pe lângă sugestiile de ordin structural, eu apreciez nota de autenticitate a textelor lui Vlad. În poeziile sale apar personalitățile nazismului și acest lucru mi se pare că ajută mult universului construit. Este mult mai aproape de cititor, chiar și din punct de vedere istoric. Îmi place că nu folosește, însă, numele acestor oameni. Referința la Îngerul Morții, doctorul Mengele (bisturiul / unui doctor nazist evadat în america de sud / trăgând după el milioane de gemeni în lesă”), este suficientă și foarte bine plasată. Îmi plac aceste detalii istorice pe care le presare din când în când, cum ar fi celebrul salut cu mâna dreaptă. M-aș aștepta ca în aceste texte să apară și mai multe referințe de acest gen. Poate că reușești să-l introduci și pe Schindler (poate că aceste titluri cifrate s-au găsit cândva pe lista lui Schindler…) și nu numai.

R.V.: Da, aceste elemente de „culoare locală” ar putea ajuta textului.

V.P.: Dintre poeziile Irinei, 4 și 5 sunt cele mai bune.

R.V.: Apar la un moment dat niște termeni care mi se par dubioși: „labele” de găină sunt cunoscute, mai degrabă, ca „gheare”. Iar pluralul de la „lighean” este „lighene”.

V.P.: La poemul 15, ultima parte ar trebui tăiată.

A.Ș.: Elimină din poemul 8 versul final („ca o curățare de păcate”). Nu faci decât să dai definiția versului anterior.

N.Ș.: Eu găsesc destul de interesante asocierile pe care Irina le face. Chiar și „labele de găină” – le găsesc inedite. Ce aș reproșa sunt repetițiile; apar în exces și tinzi mereu să pui în balanță imaginile.

A.Ș.: În poemul 12, aș elimina din versul „cada și lavoarul se umplu de apă” finalul. Nu trebuie să precizezi un detaliu atât de evident. Ba mai mult, eliminându-le, poți să lași cititorul să-și imagineze alte scenarii, cu atât mai mult cu cât poemul acesta aduce cu Camera 1408 a lui Stephen King.

Ana Donțu: În poemul 4, aș înlocui gerunziul cu o conjuncție („număram până la 100 / ca să adorm”). În 8, reformulează versurile „lighenele / în care din pod țârâie / apă de ploaie”. Iar în 9, aș elimina „în cele mai mici gesturi”. Din 10, aș scoate comparația cu capacul de sicriu; este prea evidentă.

Sînziana Șipoș: Din 11, le-aș elimina pe „și” și „totul” ( – „dacă știai cândva / ceva despre durere / cu siguranță ai uitat”).

R.V.: Înlocuiește în 11 „răceala pe care n-o lecuiești”. Pe lângă asta, în anumite texte insiști inutil pe anumite aspecte: „se îmbiba încet” (adverbul e de prisos, verbul sugerează totul), „degetele se afundă moale” (același lucru). În plus, repetițiile gen „cămașă albă-albă” nu aduc nimic nou textului. Și, încă un sfat: încearcă să nu devii retorică!

R.C.: În poemul 6, fragmentele exclusiv tranzitive sunt foarte bune. Dacă ai elimina finalul, textul ar avea de câștigat. În 5, primelor 2 versuri nu le găsesc utilitatea. Câteodată tinzi să-ți exprimi sentimentele cu jumătate de gură, aluziv („16 tone de tristețe / și parcă tot nu-mi ajunge”). În poemul 13, apar fărâme de sentimentalism care trebuie eliminate („să merg pe un alt drum acasă / e ca și cum te-aș înșela”).

A.G.: Câteodată încerci să șochezi nu atât prin imagine, cât prin cuvinte. Asta se întâmplă în 7, cu zombiul.

R.V.: De obicei, cele mai bune texte ale Irinei sunt cele în care mizează pe o imagine centrală. Acum a încercat ceva nou, crezând probabil că maniera sa de a scrie până acum era limitată. „Poeții miniaturiști” (apelativ destul de peiorativ) nu sunt mai prejos, calitativ, decât ceilalți. Forța ta este în poemele simple, în care lipsesc firele epice prin care se pot strecura mici inadvertențe.

R.C.: În astfel de poeme nu poți falsa.

A consemnat: Andrei C. Șerban